„ÎNAINTE, DACĂ VOIAI CURVE, MERGEAI PE MĂTĂSARI. ACUM LE IEI DE LA TELEVIZOR”

E unul dintre partenerii mei preferați de interviu, pentru că e de o sinceritate pe care nu ai cum să nu o prețuiești, într-o lume care-și cosmetizează atât de grosolan reflexia în oglindă. Și-apoi, pe lângă faptul că a compus câteva cântece care au schimbat fața muzicii din România, e o prezență de care avem nevoie. Pentru că ne dăruiește ceva prin tot ce este și face – prin muzica lui, prin îndrăzneala cu care rostește adevărul, prin simplul și minunatul fapt că e un om viu.

FLORIN CHILIAN.

Care sunt primele lucruri pe care le faci dimineaţa?

Ţigară, cafea…

Care este cel mai mare privilegiu pe care ţi-l conferă profesia ta?

Libertatea de a face ce vreau, dacă vreau şi când vreau. Apoi, am ţigări mereu şi nu mai rămân în „pană artistului”, adică fără motorină în rezervor.

La ce a trebuit să renunţi, ca să fii artist?

Probabil că la un serviciu anost, o muncă fără mari satisfacţii, liniară şi robotică. Am câştigat totul renunţând la asta. Mai nou, am vrut şi am şi putut să renunț la a merge la televiziuni. Mă ia capul când îi vad pe-ăştia de fac televiziune de 20 de ani, care se plâng de ce a ajuns televiziunea!!! Păi, cine a adus-o aici dacă nu voi, cretinilor?!!! Înainte, dacă voiai curve, mergeai pe Mătăsari. Acum eşti coleg cu ele, te trezeşti invitat cu ele în emisiuni. Acum vrei boarfe, şuti şi mârlani, îi găseşti în showbiz, cum zicea Margineanu, şi mare dreptate avea. Mai sunt şi sensibili, supărăcioşi, nu le poţi spune că-s curve şi mârlani, ca să te aperi şi să-i îndepărtezi, că se supără şi fac bot – pardon, pun botul – şi stau îmbufnaţi. Mai rău e că televiziunile au ajuns proxeneţi. Televiziunile sunt peştii curvelor, că le saltă tariful, pentru ca apoi să încaseze mai mulţi bani de pe urma lor.

Una peste alta, de o vreme, dacă vrei curve, le ei de la televizor. Mulţumesc, dar nu.

Care crezi că este cel mai mare mit despre cântăreţi?

Nu ştiu. Eu sunt şi compozitor, interpret şi autorul textelor, însă cred că cel mai mare mit despre ei ar fi acela că-s băieţi cuminţi, de casă şi că ei nu sunt trişti niciodată, că nu plătesc telefonul, lumina, gazele şi combustibilul pentru maşină, dar mai ales, că n-au căderi niciodată.

Ce ai încerca să faci, dacă ai şti că n-ai putea da greş?

În general, cam tot ce mi-am pus în cap mi-a reuşit. E drept că am pretenţii rezonabile de la mine şi nu bat câmpii cu dorinţe tembele. Nenorocirea este că la noi, firescul a ajuns să ţină de extraordinar. Lume dementă, ce să zic…

Care este slăbiciunea pentru care te critici cel mai mult?

Lenea. Dar nu mă omor nici cu autocritica…

Când ţi-a fost ultima oară ruşine şi de ce?

Oooo… Am multe ruşini, din păcate, însă cu ultima am avut şi o mare mulţumire. Am realizat cu jenă că nu mai citisem de foarte multă vreme, însă „Cimitirul” lui Teleșpan mi-a adus o mare bucurie.

Care e cel mai groaznic lucru pe care l-ai face pentru bani?

Ultimul şi singurul pe listă este că m-aş muta înapoi unde am stat.

Când te-ai îndoit cel mai mult de calitatea ta de artist?

Înaintea fiecărui concert, înaintea lansării fiecărui album. În general, înaintea fiecărui gest care mă duce în fața publicului sau care mă face să iau chitara în mâini.

Ce te-a învăţat profesia ta despre tine însuţi?

Că arta ține de o zonă profund personală şi că a fost o alegere tare bună a mea, de atunci, din adolescență, când am decis să nu mă înrolez în marea armată a rotițelor care funcţionează perfect aiuritor într-un sistem defect, care merge de niciunde spre imbecilizantul nicăieri. Adică, actul artistic adevărat, şi nu kitsch-ul jenant cu care se prezintă cei mai mulţi dintre colegi în faţa publicului, având pretenţia că-s artişti.

Dacă ar fi să dai timpul înapoi, în ce moment al vieţii tale ai vrea să te opreşti acum?

Exact acum unde sunt. Nu am regrete definitive. Am trăit cât de bine şi de frumos am putut eu, în fiecare dintre clipe. Uneori mai bine, alteori mai puţin bine, cam ca în viaţă.

Care este animalul tău totemic?

Eu de unde să ştiu?!!! N-am mintea chiar atât de odihnită! (zâmbește)

Care e sunetul pe care-l deteşti cel mai mult?

Brrrrr…. Sunetul aspiratorului îl detest atât de sincer, încât până şi eu cred că acest consum de energie ar merita o cauză mai bună.

Partea mea preferată a zilei este…

Nu ştiu, habar n-am… Dimineaţa, cred.

Ce ritualuri ai atunci când scrii o piesă?

Nu am aşa ceva. În general, prefer şi se întâmplă să fiu singur, dar nu-i o regulă. Restul depinde de „muză”. (zâmbește)

Ce crezi că este greşit despre tine în percepţia publică?

Dacă mă apuc eu să vorbesc, îi ia dracu’ pe mulţi, dar altfel, e bine aşa cum e. În afara muzicii şi a carităţii, cam totul e greșit, dar e ok. Am muncit destul de mult ca să ajung un personaj controversat, şi chiar merit asta. Culmea e ca toată munca asta a mea a însemnat să tac. Restul a făcut demența în care ne învârtim cu toţii.

În România asta – unde dacă nu răspunzi şi nu distrugi ceva vieţi răspunzând unor acuze cretine, eşti considerat vinovat, că de, „doar nu iese fum fără foc”, nu? – dacă îţi vezi de ale tale eşti nebun, dar eu prefer şi am ales de multă vreme „nebunia” asta, pentru că îmi pare firesc şi sănătos. Ce fel de mulţumire să am dacă-i amintesc eu unui dobitoc cu nume şi prenume că are de dat socoteală pentru că şi-a abandonat familia, ba şi pentru ceva care chiar şi acum, după 25 de ani, tot pedofilie se cheamă, dacă fetiţa abuzată de el a tăcut şi are o familie acum pe care o apară cum poate?! Să distrug viaţa unei victime pentru a doua oară, pentru că un cretin a luat 50 de euro de la un ziar de scandal?! Nu. Nici nu vreau şi nici nu cred că „salvarea” mea în ochii „opiniei publice” poate veni de aici.

Dacă mă apuc să joc după regulile „percepţiei publice” de la noi, se alege praful de multă lume, de foarte multă lume. Încă mă felicit că am tăcut şi le mulţumesc celor apropiaţi mie că mi-au respectat şi ascultat rugămintea de a tăcea când se apucă vreun dement sau dementă să mă facă de căcat prin presă, mai ales că adevărul este public de multă vreme, tot prin presă. Unii latră căcat din naştere şi e ok, aşa sunt ei, alţii latră la ordin; e bine aşa. Se mai latră de frica vreunui părinte sifilitic, şi asta e ok, alţii pentru bani, iar unii o fac pentru altfel de beneficii, care ţin mai mult de raportarea la „conştiinţa asta publică” despre care vorbești tu. Pentru că aşa devin mai vizibili pentru o clipă, iar clipa aia le poate aduce false avantaje pe termen mai lung . Nu vreau să intru în closetul ăsta, deşi, recunosc, m-am gândit de câteva ori să mă apuc și eu să râd la bolânzii ăştia, doar că eu chiar îi văd ca pe nişte bolnavi, săracii, şi nu ţin neapărat să le termin eu vieţile alea. Anoste, dar cât de cât publice, odată cu dejecția ce le iese prin guri Am mai spus asta. Dacă mă apuc eu să vorbesc, îi ia dracu’ pe mulţi. Eu sunt unde trebuie ca percepţie publică, iar asta din nefericire pentru socialul românesc, înseamnă că percepţia publică de la noi ține strict de balamuc, nu de normal, decent şi firesc. Să rămână, să fie la ei şi să fie de capul lor, acolo!