De ziua lui, l-am invitat pe Florin Chilian să pună pe hârtie un top 5 al lucrurilor care contează cel mai mult pentru el. Mi-a răspuns cu o deschidere pe care n-am îndrăznit niciodată să i-o cer – deși am făcut nenumărate și grozave interviuri! – nu doar din teama de a-l răni, ci mai ales pentru că mereu am știut adevărul despre el, fără să mi-l spună cineva. Citiți printre rânduri și o să-l aflați și voi, direct de la Florin Chilian, care vorbește pentru prima oară public despre un episod din viața lui foarte discutat în presa bulevardieră a ultimilor ani. Astăzi, când muzica lui s-a dovedit a fi mai puternică, Chilian își poate dori și puțină, măcar puțină dreptate, căci pace știu că s-a străduit să aducă acolo unde nu era loc pentru ea.

FLORIN CHILIAN: Cinci lucruri care nu mai contează pentru mine, dar la care nu pot renunța, încă, de prost ce sunt

1. Libertatea

Pentru că Libertatea este… Libertatea este cu siguranţă cea mai sigură puşcărie! Nu poţi evada din ea! Să nu fii legat cu nimic de nimeni niciodată. Aşa reuşeşti în viaţă!

Nu poţi da unui om libertatea, n-ai cum! Spiritul unui om este liber. Liberul lui arbitru va vrea mereu – instinctiv – să evadeze din acea libertate făcută cadou. Aşa e natura umană… Acordând libertatea unui om, îl condamni de fapt să se raporteze mereu la tine, tu, cel care te-ai jucat de-a Dumnezeu, oferindu-i acea libertate. În cele din urmă îţi vei ucide „creaţia”, îl vei lăsa fără suflet, dar asta nu e chiar atât de rău, până la urmă… Plasticul n-are suflet, însă e frumos şi rezistă la nesfârşit! Priviţi în jur, o mare de plastic… Suflete moarte, dar de succes!

2. Emoţia

Nu mai văd oameni trişti. Nu mai văd de multă vreme oameni fericiţi. N-am mai auzit de ceva timp un râs normal de om sănătos. Nici de lacrimi nu mai avem vreme. Nimeni nu mai plânge.

Nimic din ce ar trebui să ne definească nu mai există. Toate emoţiile, toate sentimentele, toate visurile, toate aspiraţiile, toate prieteniile, toate iubirile, amintirile şi speranţele… Toate astea, şi încă multe altele care ne fac să fim oameni, sunt considerate slăbiciuni nedemne de animalele sociale perfecte ce trebuie să ne devenim pentru a reuşi în viaţă. Ascunse undeva într-un colţ uitat al privirii, se mai uită la noi cum ne uităm noi pe noi înşine, cum uităm noi de noi înşine.

În muzică emoţia a devenit o dileală cronică. Nu mai are nimeni nevoie de emoţia unei voci însoţită de o chitară. Lumea proastă vrea ca scandalul de pe scenă să le acopere gândurile şi să le înece emoţia în alcoale ieftine.

3. Caritatea

A ajuta acum pe cel care are mai puţin decât tine e semn clar de prostie.

Am onoarea şi bucuria de a fi preşedinte onorific al fundaţiei caritabile Metropolis, îngrijită de un personaj ciudat, Codin Maticiuc, personaj pe care ai mei contemporani îl detestă fără să le fie deloc clar pentru ce. Aş fi deosebit de onorat să mă includă printre prietenii lui. Fundaţia lui are în grijă mai mult de 190 de copii orfani.

Sunt şi patron onorific al CID România, organizaţie ce se îngrijeşte de copii orfani, copii foarte bolnavi, pe care sistemul medical din România i-a abandonat. Am să continui să ajut aici cât am să pot, dar am să mă retrag din toate celelalte acţiuni caritabile. 14 ani şi mai mult de un milion de euro donaţi mie unul îmi sunt suficienţi. Emoţional şi financiar îmi este imposibil să continui în ritmul acesta. Din 19 conerte pe trimestru, 16 erau dedicate actelor caritabile. Pur şi simplu nu mai pot şi nici nu mai vreau. Sunt prea multe boli ale sistemului şi este rândul societății civile să se implice, chiar dacă eu cred că aceasta nu există cu adevărat. Îmi asum toate criticile unei astfel de decizii, dar este cazul ca cei mulţi să facă ceva pentru ei. Eu, unul, consider că mi-am făcut partea de treabă.

4. Punctualitatea

E inutil să încerci să arăţi respectul pe care-l implică, mai întâi pentru tine, şi abia mai apoi pentru celălalt, prezenţa ta la o întâlnire cu 15 minute înainte. Prefer să zic că ajung mai devreme să beau o cafea. Măcar aşa mă fac că nu văd proasta creştere a celuilalt şi-mi mai trec nervii, şi înjurăturile pe care mi le adresez se mai înjumătăţesc când văd că las asemenea idioţi să fie lângă mine.

5. Cuvântul dat

Respectarea unei decizii, a unei hotărâri pe care singur ai luat-o, este un alt semn de slăbiciune în lumea asta dementă, fără repere morale, mai ales pentru că asta se întoarce împotriva ta.

Ştiţi desigur povestea cu fata bătută, care după patru ani a ieşit la TV să spună că din cauza mea a renunţat la muzică, că am fost violent, că… mă rog, cam toate relele… 

Nu există prieten sau cunoștință care să nu mă fi rugat să ies şi să spun adevărul. De la patronul casei de discuri Roton, cu care trebuia să semneze un contract pentru un nou material, pentru care refăcusem deja o piesă şi scrisesem mare parte dintr-un nou album, până la directorul şi şefii de secţii medicale ale unui spital din Bucureşti unde o dusesem mai mult moartă decât vie, şi care în ciuda ameninţărilor cu puşcăria, nu de la mine venite, s-au chinuit zile în şir să-i salveze viaţa. Toţi, dar toţi, fără excepţie, m-au sfătuit să ies şi să spun adevărul, pentru că am o datorie faţă de muzica mea, de cariera mea, dar mai ales faţă de toţi cei care au nevoie să creadă în mine.

Le-am spus atunci tuturor că n-am să o fac şi că, dacă această „carieră”, a unui om care n-are voce, poate doar un timbru mai altfel, care nu e poet, dar care scrie texte cât de cât OK şi care nu ştie muzică, dar se descurcă binișor cu o chitară – dacă toate astea depind de o răzbunare faţă de un om pe care, practic, ar fi trebuit să încerc să-l distrug, aşa cum încercase el să facă cu mine, atunci cariera asta se poate duce pe pustii, ca nu mă interesează.

Au trecut de atunci cam zece ani, cred, şi este momentul să fac curăţenie şi aici, şi nu ca o vendetă, ci pentru că eu cred că tăcerea mea nu mai ajută nimănui şi deja am lucruri mai importante de făcut.

Este prima dată când vorbesc public despre povestea asta. Prietenilor le-am explicat de ce trebuia să tac atunci și le mulţumesc că mi-au respectat dorinţa şi au rămas lângă mine. Vorbesc acum mai ales pentru că eu cred că nu mai face bine nimănui să tac în continuare și pentru că, de acum înainte, tăcerea mea ar face mai mult rău. Și, credeţi-mă, am văzut şi cunoscut răul ăla rău, care-ţi îngheaţă inima…

Mi-am ţinut şi respectat cuvântul dat, însă destul e destul. E vremea de făcut curăţenie.

P.S. Observă, te rog, că n-am zis nimic despre cinste, demnitate sau onoare. Astea se contopesc în mintea mea tâmpită. Am să zic despre alcoale băute aiurea, pentru nimic, în nopţi demente, când mă îmbăt ca o servitoare şi ajung să supăr, să rănesc sau să jignesc ca un cretin pe toată lumea. Nu mai contează de mult dacă am dreptate sau nu, pentru că nu există beţivi deştepţi, ci numai beţivi proști. Eu sunt cel mai bun exemplu.

Aş vrea să-mi cer scuze tuturor celor cărora le-am greşit. Iertaţi-mă, vă rog, prieteni sau cunoştinţe întâmplătoare! Aveţi grijă de voi, vă mulţumesc pentru că mă suportaţi şi La mulţi ani!